Copilăria, visurile, anxietățile, tricoul lui Juve, toate acestea se văd prin ochii internaționalului italian care, ajuns la o vârstă, poate privi în urmă. Și nu are deloc de ce să se rușineze. Laitmotivul este descoperirea urmașului său, un moștenitor care încă nu se vede.
Dar, acesta se mai poate lăsa așteptat, Alessandro dixit. Oricum, cotidianul La Repubblica a consemnat corect spumoasele cuvinte ale acestui jucător genial. – Aveai șapte ani… Erai un copil pe care părinții îl strigau Sandro. Îți aduci aminte? – Desigur. Mă gândeam doar la minge. Sportul m-a atras încă de mic, am jucat puțin baschet, tenis chiar. Totul era ca acel sport să fie cu mingea. Eram în școala primară și îmi amintesc că aveam mereu o minge cu mine și alta în cap. Pur și simplu mă gândeam doar la acest obiect rotund care m-a fascinat din prima. Credeți-mă, atunci când mâncam, aveam o minge lângă mine! – Părinții? Cam nervoși din cauza pasiunii tale, nu? – Un pic, da. Dar mi-au respectat opțiunea și nu au încercat niciodată să-mi impună altceva. Chiar nu îi înțeleg pe cei care au pretenția ca progeniturile să meargă neapărat pe același drum. În plus, în familie aveam ca exemplu pe fratele meu, Stefano, care juca la piticii Sampdoriei. Știți cine îi era antrenor acolo? Lippi. Deci, Marcello a avut ochi pentru fratele meu, pe mine nici nu m-a băgat în seamă. (zâmbește)
– Cum se desfășurau lucrurile în curtea casei tale? – O să râdeți, dar de cele mai multe ori jucam de unul singur. Eram un mare campion îmbrăcat în tricoul lui Juventus, îi pasam lui Cabrini, pe urmă îmi centra Tardelli, pe urmă obligatoriul un-doi cu Platini. – Asta chiar e tare. Del Piero și Platini împreună. – Stați că asta nu-i totul. Ce străini aveam în echipă! Astăzi Maradona, mâine Van Basten, poimâine Zico sau Gullit. – Rolul tău era acela de vârf de atac, din câte înțeleg. – Nu neapărat. Dar, eu eram cel care marca. Întotdeauna decisiv, mereu în minutul 90.
– Primul tău meci adevărat? – Depinde de ceea ce înțelegeți printr-o asemenea partidă. Pentru mine, toate au fost adevărate finale. Oricum, prima amintire fotbalistică pe echipe, ca să zic așa, este un turneu interșcolar în regiunea Veneto. Am ajuns până în finală unde, bineînțeles, am pierdut la loviturile de departajare. Aoleo, am rămas neconsolat săptămâni întregi după chestia asta. Și, ca să fie super, am pierdut de multe ori în felul acesta nedemn, inclusiv cu naționala Italiei. – Cum era viața la țară pe vremea aceea? – Simplă, ordonată… Mie-mi plăcea. Și îmi place și acum. Familia și școala erau lucrurile cele mai importante. Oricum, oamenii erau altfel, se ajutat între ei, nu exista invidie. Lucrurile acestea urâte, din păcate, le întâlnești la tot pasul în marile orașe.
– Ai plecat de acasă la numai 13 ani. Ceva lacrimi? – Chiar nu! Eram fascinat, locuiam la Padova, trăiam deja într-o altă dimensiune. Trebuia să încerc să devin un fotbalist și, mai ales, să dovedesc că pot deveni cineva în acest sport. Admit că primul an mi-a fost tare greu. Eu am fost un timid, chiar și azi am rămas la fel. Gândiți-vă că eram cazați câte 14 băieți în cameră, prânzul sosea mereu prea devreme, iar când reveneam de la școală practic nu mai era bun de nimic. Dar, îl mâncam cu sughițuri. Așa am crescut, nu exagerez cu nimic. În plus, eram cel mai mic, și ca vârstă, și ca aspect fizic. Bine, n-am ajuns vreun Shaquille O’Neal, dar arăt a om normal, zic eu. Dar, repet, începutul a fost cam traumatic. – Sincer, nu te-ai gândit niciodată să te întorci la mămica? – Vă jur că nu! Dar, culmea ironiei, celor de la clubul Padova le cam trecea ideea prin cap, am fost cât pe ce să îmi iau un șut undeva. Se așteptau la mai mult de la mine în primul an! – Când ai realizat că ești Del Piero? Că numele tău reprezintă ceva? – Atunci când am făcut pasul în echipa mare a Padovei. Îi aveam coechipieri pe Albertini, Di Livio, Benarrivo, Galderisi… Super echipă a avut Padova atunci! Mă comparam cu ei și, mă gândeam eu, sunt tot cam pe acolo. Pe urmaă, la Juventus, mi-a fost tare teamă în primul an. Uuufff, doar să mă lase și pe mine un an, să aibă puțină răbdare cu mine. Nici nu știși ce frică mi-a fost!
– Ai fost un bun fiu, Alex? – Sunt tentat să răspund afirmativ. Mama îmi reamintește de multe ori de momentele în care mă suia în tren și îmi cerea să stau mereu unde sunt și alte persoane. Trebuia să schimb la Mestre (Venezia Mestre, un fel de Basarab al nostru pentru Venezia Santa Lucia, gara principală a Veneției n.n.), de multe ori așteptam legătura cam 30-40 de minute. Pe urmă, îmi aduc aminte că părinții veneau să mă vadă la Padova, iar eu le spuneam într-una să fie atenți la linia de legătură din Mestre (gara din Mestre are 60 de linii, în timp ce București Nord, spre exemplu, nu are decât 15, dintre care doar vreo 10 mai sunt funcționale n.n.). Ei bine, atunci am realizat că băiatu’ lu’ mămica s-a făcut mare. Nu vreau să par patetic, dar chiar sunt niște amintiri la care țin. Mama mi-a spus că băieții mari trebuie să aibă grijă de părinți, iar prin felul în care i-am atras atenția asupra pericolului pierderii legăturii la Mestre a realizat că Alex nu mai e un copil. (Zâmbește).
– Dar acum, când ești tată? Cum te simți în această calitate? – Mdeh, nu-i o lume perfectă, dar admit că băieții mei se vor bucura, din start, de niște avantaje. Eu am încercat mereu să se spun că pâine trebuie să ți-o câștigi transpirând, nu să stai cu mâba întinsă la mila celorlalți.
– O experiență personală mai deosebită? – Sunt mândru de tatăl meu care și-a riscat sănătatea ca electrician pe șantier, mama săpa grădinile vecinilor din Conegliano, sătucul în care m-am născut. Sunt un om superfericit pentru copilăria pe care am avut-o raportat la posibilitățile lor și la vremurile acelea. Când venea căldura, se mai ieșea la crâng, se mai furau vișinile din casele alăturate, mai era și acel balon minunat de care vă vorbeam… Pe scurt, bellissimo!"
– La ce te gândești atunci când auzi cuvântul criză? – Chiar dacă am ajuns un om bogat, sunt conștient că oamenii au probleme și că nu este frumos să îi sfidezi pe cei fără posibilități. Totuși, vă jur că nu toți oamenii bogați sunt fericiți, eu personal cunosc destui supergrei cu ochii veșnic înlăcrimați, dar nu vreau să vorbesc mai multe. Și în fotbal există nefericire, și afirm acest lucru cu toată responsabilitatea. Lumea fotbalului există singurătate, există egoism, chiar depresie. Și noi, fotbaliștii, suntem oameni care avem sentimentele noastre, sunt destui care sunt fragili din punct de vedere psihic și cunoașteți și voi, ziariștii, atâtea cazuri. Uite, bietul Elefantino, chiar dacă nu era fotbalist… Moartea lui m-a întristat tare mult. (Este vorba despre sinuciderea ciclistului italian Marco Pantani, fost câștigător al Turului Franței n.n.).
– Ești mereu în formă? – Eu așa vreau; dar, sunt conștient de faptul că nu pot fi mereu acel Del Piero pe care-l vor fanii. Trebuie să mă gândesc și eu la viața cotidiană, la viitor dar, sincer, chiar nu mă văd peste 10-20 de ani. – Ești ceea ce se cheamă un jucător reprezentativ, ai marcat o epocă. Ce părere ai despre asta? – Sunt conștient și sunt mândru de acest lucru. În plus, nu regret nimic, dar am în suflet, ascunsă bine, fascinația pentru Real, pentru Manchester, pentru niște campionate în care nu am jucat și unde nu voi evolua niciodată.
– Dar pentru azzurri? Un come-back? – Lippi a fost foarte clar, acum vrea să vadă și alți oameni la lucru și eu respect decizia lui. Oricum, nu voi spune niciodată nu naționalei, iar Mister nu mi-a transmis niciodată că ar fi renunțat definitiv la mine.
– Crezi că Juve a ales deja pe succesorul tău? Ce se va întâmpla dacă va sosi Cassano? – Fără supărare, nu mi-e frică de Cassano și de nimeni altcineva. Totuși, pentru mine concurența este un lucru benefic și, în al doilea rând, fiecare dintre noi joacă altceva. Atâta timp cât vin meseriași la Torino, mi se pare a fi ok.
– Marile succese? – Îmi place să câștig, dar cred că anul acesta Inter a scăpat, deja, în câștigătoare. Dar, dacă ei se încurcă pe undeva, noi ne ținem aproape… Nu aș zice nu unui atare cadou.
– Dacă ai da timpul înapoi, ce meciuri ai vrea să joci din nou? – Păi, una dintre cele trei finale pierdute de Champions League și, neapărat, finala Europeanului din 2000. (ratările lui Del Piero la 1-0 pentru italieni au fost decisive, francezii egalând în ultimul minut și câștigând, în prelungiri, prin golul de aur marcat de Trezeguet, actualul coechipier al lui Alex la Juve n.n.).
– Știu că ești fanul fotbalului englez și al baschetului american. Ce au în plus față de noi? – În Anglia e o plăcere să mergi pe stadion, lumina reflectată pe tricourile lor din gazonul acela englezesc le face să strălucească altfel. Pe urmă, la americani este spectacolul pur, dar la ei nu-mi place comercializarea excesivă. Pe de altă parte, pasiunea pe care o pun latinii este ceva fenomenal, ar fi frumos să se poată combina cele două. În plus, la noi sunt prezentate penalty-urile ratate sau ofsaidurile. De ce nu arătați, fraților, cele mai frumoase 10 faze colective ale etapei? Să vă învăț eu cum se face televiziune?
– Ce înseamnă să fii un model pentru atâția copii? – E o responsabilitate și sunt fericit din acest motiv. Și de aceea mă abțin de la înjurături, nu scuip și îmi mușc limba de multe ori pentru a nu-mi pierde autocontrolul. Toate camerele sunt pe mine și sunt conștient de acest lucru.
– Definește-l pe Del Piero, cel de astăzi. – Este un tip care iubește sportul în ansamblul său, se pregătește la sânge și încearcă să se implice. Știe că a avut noroc în viață, așa că demonstrează că a meritat fiecare zi în plus pe care o primește de la Dumnezeu. – Ultima întrebare. E greu să fii o vedetă? – Depinde de ceea ce înțelegi prin asta. Îmi face plăcere când văd cum se chinuie puștii să obțină un autograf de la mine, dar știu foarte bine că există și alte staruri și chiar eu devin ca puștii respectivi. Uite, m-am întâlnit cu Bono, solistul lui U2. Eram atât de emoționat încât n-am fost în stare să bâigui și eu două cuvinte. Noroc că omul a înțeles situația și m-a bătut prietenește pe umăr. Pe urmă, dialogul a venit de la sine. După meciul pe care l-am jucat la Londra, cu Chelsea, Bono a venit cu toată trupa la vestiare să ne salute. Ei bine, Tiago rămăsese cu gura căscată, dar nici antrenorul Ranieri nu se simțea prea bine. Uite, mi-am zis, e normal ce mi s-a întâmplat mie din monent ce și ei au rămas interziși. Dacă nu interveneam eu, Tiago se făcea nevăzut. Ce mai, parcă era în fața unor zei. Deci, credeți-mă, nu e ușor să fii un star. Întotdeauna există unul care e un super star, de fapt. (Râde). Hai, fug la antrenament. Ciao și felicitări. Tu nu ai avut complexul de a fi vorbit cu o mare vedetă!
traducere și adaptare de Octavian METONI
Â
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER